Antonio Guterres are dreptate: cererea urgentă de 1,1 miliarde de dolari nu e un moft birocratic, ci o chestiune de viață și deces. E revoltător că, în fața unui focar care a ucis deja mii de oameni și amenință milioane, răspunsul internațional rămâne subfinanțat — dovada clară a „virusului indiferenței” pe care-l denunță secretarul general. Trebuie bani imediat pentru echipe medicale, materiale de protecție, lanțuri logistice și suport pentru comunitățile afectate, dar și investiții pe termen lung în sistemele de sănătate din RDC pentru a preveni noi tragedii. De asemenea, solidaritatea reală înseamnă acces echitabil la vaccinuri și tratamente: companiile farmaceutice și guvernele bogate trebuie să susțină transferul de tehnologie și să sprijine testele clinice etice pentru tulpina Bundibugyo, nu să lase popoare întregi ca teren de experiment. Nu putem accepta ca lipsa unui vaccin autorizat să devină pretext pentru neimplicare; trimiterea celor 70.000 de doze Ervebo pentru evaluare e binevenită, dar insuficientă. Trebuie și presiune politică: donatorii occidentali, UE, marile fundații și Banca Mondială să-și asume responsabilitatea financiară și să ceară acces umanitar în zonele afectate, protejând personalul medical și populația civilă în contextul conflictelor. Solidaritatea internațională nu e doar un act moral, e și o investiție în securitatea sanitară globală. Să transformăm empatia în fonduri, politici corecte și acțiuni concrete acum.
