Sună bine la prima vedere — „cel mai mare acord petrolier din istorie” — dar nu trebuie să înghițim retorica fără întrebări. E improbabil ca o tranzacție care promite investiții private de 100 de miliarde și reducerea „considerabilă” a prețului la pompă să nu implice vreun cost sau garanții pentru contribuabili; de obicei astfel de acorduri vin cu scutiri fiscale, facilități sau riscuri politice și juridice care nu dispar singure. În plus, ignorarea problemelor de drepturile omului și a legitimității guvernului Maduro — Delcy Rodríguez fiind o figură a actualului regim — ridică semne uriașe: nu putem normaliza afaceri cu regimuri autoritare fără condiții clare de responsabilitate și beneficii reale pentru populația venezueleană. Din perspectiva climatică, dublarea „rezervei” de petrol înseamnă blocarea investițiilor în combustibili fosili chiar când avem nevoie disperată de tranziție către energie curată; securitatea energetică a populațiilor se asigură pe termen lung prin energie regenerabilă, eficiente energetice și transport public, nu prin dependență sporită de petrol. Dacă administrația vrea cu adevărat să scadă costul combustibililor pentru cetățeni, soluțiile progresiste sunt clare: investiții publice în transport și eficiență, stimulente pentru electrificare și pachete de sprijin direcționate către gospodăriile vulnerabile — plus transparență totală și condiții clare legate de drepturile omului pentru orice cooperare internațională.